Recenzie: Jocul Coroanei Recenzie: Prinţesa Mecanică Recenzie: Timpul îndrăgostiților Recenzie: Regina Adevărată Recenzie: Regatul furtunilor Recenzie: Suflete pereche Recenzie: S.E.C.R.E.T. Recenzie: Dorothy must die Recenzie: Delirium Recenzie: Diamantul de la miezul nopții Recenzie: Sentimentul unui sfârșit Recenzie: Forbidden Recenzie: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul noptii Recenzie: Zi după zi Recenzie: Betibú Recenzie: Fericirea mea ești tu Recenzie: Pe strada Dublin Recenzie: Alegerea


joi, august 25, 2016

Astăzi e o zi tare frumoasă şi importantă pentru noi, adminele blogului acesta, "Walking on Letters", pentru că recent ni s-a arătat faptul că munca noastră aici e apreciată şi din exterior! Vă vom explica imediat de ce spunem asta. 
Am fost contactată în urmă cu puţin timp de unul dintre redactorii unei reviste cunoscute de la noi, care intenţiona să publice o recenzie de a mea de pe blogul "Walking on Letters", dar, cu toate că iniţial am fost foarte entuziasmată şi mândră de mine, apoi nu mi-a venit să cred, deoarece mi se părea că sună prea bine propunerea ca să fie adevărată! 
Dar iată că a fost, visul a devenit realitate, iar în numărul de luna aceasta al revistei "Ioana", cel din august, puteţi citi un articol în care vă împărtăşesc impresiile mele despre thrillerul psihologic "Ghici ce-i în cutie" de M. J. Arlidge, apărut la Editura Trei, volumul doi al seriei "Helen Grace".
Şi pentru că astfel de eveniment merită sărbătorit, am hotărât să dăm drumul unui concurs nou, în care aveţi şansa să câştigaţi cel mai nou titlu apărut la Editura Leda Edge"Arhivista Wasp" de Nicole Kornher - Stace.

Premiul: 1 exemplar din "Arhivista Wasp" de Nicole Kornher - Stace

Înscriere: Completaţi cerinţele din formularul Rafflecopter de mai jos:

Tip concurs: Cu tragere la sorţi

Durata: 7 - 21 august 2016

Mult succes tuturor!
Câștigătorul!

A venit momentul să anunțăm câștigătorul concursului Leda Edge! Acesta este:
Horatiu G.

Felicitări! Te rugăm să ne trimiți un e-mail pe alexya_fanfics@yahoo.com sau să ne scrii pe pagina noastră de Facebook datele tale personale.

Vă mulțumim tuturor pentru participare și vă așteptăm cu drag să rămâneți alături de noi! 



Concurs sponsorizat de Editura Leda Edge. Mulţumim!

Câștigător - Concurs Leda Edge!

Read More

miercuri, august 10, 2016

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Cu o sinceritate debordantă vă spun că niciodată nu mi-a plăcut să discut la general despre ceea ce înseamnă dragostea, deoarece întotdeauna m-am simţit neputincioasă să găsesc o definiţie clară şi concisă la acest termen ce pare atât de comun şi vital vieţii. Însă întotdeauna am adorat să ascult poveştile de iubire alor anumiţi oameni, să mă transpun, să extrag ceea ce au simţit şi ceea ce au pătimit, învăţămintele culese de ei sau chiar de mine însumi, fiind o persoană obiectivă în povestea lor plină de subiectivitate. 
Aşadar, când am dat de cartea "Până când mă voi vindeca de tine" de Corina Ozon, am fost fermecată instant de titlul şi coperta ei, iar instinctul mi-a spus că nici măcar nu este nevoie să citesc descrierea. Mă aşteptam la o poveste despre un El şi o Ea, însă am fost părtaşă la zece povestiri, diferite din multe puncte de vedere, însă având câteva asemănări cruciale şi de necontestat: iubirea şi suferinţa.
Dacă am fost dezamăgită? Din contră, am fost înmărmurita şi răvăşită de fiecare povestire în parte, fiecare impresionându-mă într-un mod diferit.
Am simţit că stau la o ceaşcă de ceai cu cele mai bune zece prietene ale mele, o întâlnire anonimă a fetelor, o noapte unică a dezvăluirilor celor mai tenebroase secrete pe care inimile lor le-au trăit şi le-au simţit pe propriul suflet.
Din fiecare poveste am extras mai puţine sau mai multe informaţii ce mi-au călăuzit calea spre propria mea poveste de dragoste, propriile mele decepţii şi regrete, propria mea suferință pe care nimeni nu o cunoaşte cu adevărat, doar eu însumi, adânc în mine, unde rana se vindecă, lăsând în urmă cicatricile propriei mele lupte.
Însă au fost şi multe aspecte din fiecare poveste în parte pe care nu le-am trăit, dar am încercat să le înţeleg. Femeie fiind, am ajuns la un moment în care mi-am spus că eu nu aş putea să gândesc aşa în astfel de clipe pe care unul dintre personaje le-a experimentat, dar era doar un moment de judecată proastă ce îmi întuneca inima din cauza suferinţei pe care personajele o trăiau.
Dacă ar fi să aleg care mi-am plăcut cel mai mult din cele zece proze, ar fi foarte greu deoarece mi se pare aproape imposibil să alegi care iubire este mai bună sau care durere este mai uşor de suportat. Deoarece nu e posibil aşa ceva, nu există iubire dreapta, dragoste oficială, suferinţă acceptată sau durere nedureroasă.
Dragostea este infinită, poate lua mai multe forme, se poate metamorfoza în ceva atât de comun sau atât de incredibil şi se mulează după învelișul nostru, al oamenilor. Fiecare simte, trăiește unic şi inedit totul.
Cu toate acestea, voi alege să vă spun despre trei povestiri care mi-au captat atenția într-un mod aparte, ”Soțul Verei” este prima care m-a zdrucinat intens deoarece a fost vorba despre o dragoste necondiționată, infinită și pentru care fiecare respirație și secundă conta. Chiar dacă povestea lor de dragoste s-a încheiat tragic, am fost impresionată de dăruirea și devotamentul fiecăruia dintre personaje în parte pentru cel iubit, până în ultima clipă.
Am încercat din răsputeri să culeg câteva citate, însă dacă ar fi să aleg un citat, ar fi o întreagă povestire: ”Până când mă voi vindeca de tine”. Această proză m-a înăbușit cu o multitudine de sentimente, încât la finalul ei m-am intrebat ce am citit cu adevărat. A fost nevoie de o a două lectură pentru a putea înțelege fiecare cuvânt în parte, felul cum se legau și formau propoziții, fără să mă năpădească sentimentele. Am simțit că în această povestire, autoarea a depus ce a fost mai devastator și pur în ea, a descris cu o forță de netăgăduit, infiltrându-ma astfel adânc și trăind în locul personajului.
”Dresaj de fluturi” este ultima povestire din carte și cea care mi-a adus un zâmbet pe buze. Un zâmbet ce îl au femeile puternice care au trecut prin propriile lupte și au supravietuit. Au supraviețuit pentru a spune povestea, pentru a deveni femeile ce deja existau înăuntrul lor, o femeie ce a a dat totul într-o dragoste, a dat totul în durerea ce a invadat-o în urma stăvăliri iubirii, a dat totul pentru a-și vedea proprii fluturi maturizându-se, odata cu cicatricile pe care ajungi să le porți cu mândrie.
Corina Ozon a scris o carte pentru suflet, a scris cu o delicatețe răvășitoare, spunând lucrurile pe numele lor real. În timp ce parcurgeți cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, poveste cu poveste, veți simți sentimente vechi ce v-au cuprins cândva sufletul, emoții actuale ce nu vor să se mai desprindă de săraca voastră inimă, iar la final veți percepe ceva nou, dar totuși adânc în ființă, ceva ce a fost de mai mult timp în voi, dar care doar acum răsare. O Ea ce a fost în fiecare povestire în parte și care va continua să mai trăiască altele care vor urma.
A fost o onoare și un privilegiu să citesc această carte într-o perioadă în care am avut o nevoie avidă de a citi o astfel de carte.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!

Povestiri despre inimi ce se frâng pe zi și se vindecă în timp. ”Până când mă voi vindeca de tine” de Corina Ozon - Recenzie

Read More

 
Cartea ”Cronica unei despărțiri” poate fi comandată de AICI

Se zice că nu există om care să nu fi suferit la un moment dat din iubire, care să nu fi simțit că își pierde o bucată din inimă odată cu plecarea persoanei iubite de lângă el, să nu se fi înecat în lacrimi și dor, în speranțe sfârtecate și dezamăgiri, să nu își fi avut sufletul călcat în picioare de cel cărui i-a dedicat întregul univers, după o despărțire nedreaptă. Ei bine, eu recunosc că fac parte din acea categorie infimă de oameni norocoși și binecuvântați care nu a trecut prin toate chinurile menționate mai sus. La mine prima dragoste a rămas și ultima, suntem împreună, împliniți, de mulți ani, și cred cu îndârjire în ideea de ”suflete pereche” , în acea șansă incredibilă de a găsi un om cu care să te completezi din toate punctele de vedere, cu care să te înțelegi doar din simple priviri, care să îți citească inima ca pe o carte deschisă. Deși viața nu m-a pus niciodată în fața hăului întunecat și periculos pe care îndepărtarea de cel iubit îl creează, asta nu înseamnă că sunt absurdă și susțin că nu am avut și noi parte de ciocniri, certuri, mici furtuni, pentru că ele ne întăresc, ne fac să rezonăm unul cu celălalt, să ne cunoaștem micii demoni interiori pe care inevitabil fiecare persoană îi are.
Și atunci cum ne poți vorbi tocmai tu de o carte care relatează o despărțire, veți gândi. Așa bine și frumos, pentru că asta tindem să atingem atunci când citim cărți, să experimentăm trăiri noi și care până atunci au fost poate străine de noi, să trecem prin niște momente inedite, să rezonăm cu situații cu care nu ne-am confruntat până acum. Să trăim și altfel, chiar dacă pentru un timp limitat, până când ajungem la ultima pagină. 
Așa cum însăși titlul ne indică de la bun început, romanul ”Cronica unei despărțiri cuprinde o înregistrare cronologică a evenimentelor exterioare și mai ales interioare prin care o tânără de șaptesprezece ani trece odată cu despărțirea de prima ei iubire, Alex. Ea, așa cum încă din incipit ne dezvăluie, nu a fost niciodată în stare să scrie în momentele de extaz sufletesc și de fericire nemărginită, dar acum când lumea ei începe să se destrame, când durerea o înghesuie din toate direcțiile ca un spațiu irespirabil, începe să țină un jurnal în care să își consemneze conștiincios și pas cu pas toate transformările care au loc în inima ei. Tânăra poate simte că, odată așternute pe hârtie, tot zbuciumul și deznădejdea ce le simte îi vor mai elibera sufletul, și nu va mai purta doar ea povara acelor luni întunecate.
Alex este tânărul frumos și popular, iar ea tipul fetei cuminți și invizibile. Până când el o vede, și întreaga ei lume se schimbă complet. Cu toate că inițial personajul lui mi-a atras atenția și mi s-a părut unul fascinant, după despărțirea lor, treptat am asistat la degradarea acestuia ca om, la transformarea lui într-o persoană imatură, fără coloană vertebrală, care calcă în picioare o iubire sinceră și se joacă cu sentimentele a două fete. Nu l-am înțeles, nici nu m-am străduit prea tare să o fac, am preferat să pun totul în cârca adolescenței, o vârstă ingrată și în care nu ne regăsim eul. Asta nu înseamnă că din cauza asta i-am acordat circumstanțe atenuante vreo clipă, pentru că  în final am rămas cu un gust amar și cu convingerea de neclintit că are un caracter deplorabil și că e un om de nimic. Totuși, nu am cum să nu subliniez că decăderea lui e decăderea ambilor, că s-au tras unul pe altul în jos, pentru că el poate nu ar fi ajuns chiar așa de rău dacă fata fără nume nu i-ar fi permis asta, dacă nu i-ar fi acordat atâtea șanse ci i-ar fi întors spatele pentru totdeauna cum merita.
Nici motivul separării celor doi nu e clar și nici logic. Totul se termină dintr-o copilărie, din lipsa de comunicare, din cauza tăcerii și a alegerii să nu spui ce te doare și când, de a-ți face cunoscute trăirile. Poate de aceea, eroina fără nume nu reușește să se desprindă de această relație toxică și să spună stop înainte de a permite să fie umilită și desconsiderată ca femeie și ca om. Stările ei oscilează de la dezorientare, deznădejde, durere, încăpățânare, insistență, la reproș, dezamăgire, încântare. Încearcă să își găsească alinarea în brațele altora și se minte de multe ori pe sine, și pe noi, cititorii, că s-a vindecat, ca apoi să ajungă iar în același punct critic, la picioarele lui Alex. Acum îl urăște sau îi este indiferent, ca în secunda următoare să îl sune, să meargă la el și să îi accepte mizeriile, resturile de sentimente pe care i le aruncă. Am avut pe parcursul lecturii impulsul de a o scutura câteodată, de a încerca să îi deschid ochii, de a o face să renunțe la copilării, dar apoi mi-am amintit cât de absurdă și de neînțeles eram și eu la șaptesprezece ani. Nu cred că durerea unei despărțiri vine în cantități exacte în funcție de vârstă, însă atunci când ești matur ai tendința de a gestiona altfel lucrurile și a cântări mai bine cât de mult alegi să te distrugi, și cred că aici și tinerețea și lipsa experienței are un cuvânt greu de spus.
Cred că aceste cărți care izvorăsc din experiențele scriitorului, care sunt pătate de durerea și neîmplinirea acestuia dintr-o anumită perioadă, fiindcă el alege să se arate vulnerabil în fața cititorului, să își dezvăluie sufletul fărâmițat în fața acestuia, sunt infinit mai sincere și merită aprecieri uriașe, deoarece e nevoie de o tonă de curaj să îți expui sentimentele unor necunoscuți, să speri că te vor înțelege, dar și să fii pregătit totodată atunci când unii te vor judeca. Să nu credeți că romanul se pliază conștiincios pe realitate, pe ce s-a întâmplat cu adevărat, nu cred asta. Dar e vizibil că mare parte din el a luat ființă din emoții reale ale Andreei, cu toate că apoi el a trecut prin firești modificări și stilizări.
Lectura e una lejeră, stilul curat, nu e greoi sau încărcat, doar presărat cu anumite concluzii sau gânduri impresionante, genul acela de fragmente sau citate care te fac să scotocești imediat după un carnețel ca să ți le notezi, și cu scrisori pentru Alex pe care tânăra nu i le trimite niciodată. Nici nu am simțit sincer cum s-au scurs orele în compania lui. Mărturisesc că ce a cântărit mai mult la aprecierea mea au fost acele pasaje de meditație, că acțiunea nu a fost neapărat pe placul meu, dar cred că dacă ești mai tânăr, adolescent mai ales, când îl citești vezi cu alți ochi și desfășurarea evenimentelor.
Eu nu m-am putut pune în locul eroinei din ”Cronica unei despărțiri”, uneori nu i-am putut înțelege înverșunarea nefondată de a lupta pentru un băiat care nu merita asta, dar asta nu înseamnă că am pus-o la perete, pentru că fiecare acționează diferit, mai ales când îl ghidează o inimă frântă care însă se zbate să recupereze tot ce a pierdut. Mă bucur așadar că autoarea mi-a oferit șansa de a-i pătrunde în suflet, de a-i citi romanul de debut, deoarece am putut astfel afla și vedea ce se petrece în interiorul unui om atunci când trece prin clipe chinuitoare.  De asemenea, am crezul că, cu cât suferința e mai înțepătoare și te mistuie, te arde adânc, cu atât ai șansa să renaști apoi ca pasărea Phoenix, un alt om, mai puternic și frumos, mai capabil și invincibil.
Recomand această carte sufletelor rătăcite, inimilor care hoinăresc fără nicio direcție în bătaia vântului după o despărțire, pentru că vă veți găsi cu ușurință un corespondent în personajul principal și poate, privind prin ochii ei, veți înțelege cu adevărat că nu mai e cazul să zgârii până la sângerare sau să te agăți ca o umbră de o ușă care a fost închisă și nu se va mai deschide niciodată. Și, mai ales dacă sunteți adolescenți sau pur și simplu vă luptați cu pierderea primei iubiri, citiți-o, căci veți avea impresia că a fost scrisă de și pentru voi, și, poate astfel, veți reuși să vă vindecați mai ușor și să mergeți mai departe. 

”Întotdeauna mi-a fost greu să scriu în momente de fericire. N-am putut să alcătuiesc nici scrisori de dragoste pe care să i le strecor în buzunarul de la geacă, nici bilețele dulci pe care să le lipesc dimineața de frigider. Până astăzi n-am ținut un jurnal. Mi se părea că, odată așternute pe hârtie, toate teiubescurile și momentele garnisite cu zâmbete își pierd valoarea și devin simple cuvinte. Poate c-a avut dreptate acela care a spus că despre iubire nu se scrie cu stiloul, pe foi, ci cu vârful degetelor pe spatele dezgolit al omului la care ți-e inima.
”Aproape că nu-mi răspundea la reproșuri, dar după fiecare dispută îl surprindeam gândindu-se la ce ar fi putut să-mi spună. Acumula straturi peste straturi de resentimente. Eu izbucneam des, mă enervam peste măsură și uitam repede. El mă privea curios, nu știa cum să-mi răspundă și nu uita niciodată.” 
”Dacă ar fi să mă întrebe cineva, vreodată, de ce iubesc, i-aș răspunde: Pentru că eu văd în omul ăsta ceea ce tu ești incapabil să vezi!”
Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulțumesc frumos!

Biografia unei iubiri distructive. ”Cronica unei despărțiri” de Andreea Chiuaru - Recenzie

Read More

luni, august 08, 2016

Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

Poveştile pline de culoare şi farmec ale mamei despre Rusia şi călătoria ei acolo m-au fascinat de mică şi m-au făcut să percep această ţară ca pe un tărâm magic. Sorbeam cu nesaţ cuvintele ei iar ochii mei de copil hoinăreau fascinaţi pe străzile Sankt Petersburgului odată cu amintirile ei, rămâneau încremeniţi la frumuseţea Palatelor de Iarnă şi de Vară, se plimbau pe Neva, vizitau Moscova şi Piaţa Roşie, se îmbătau cu frumuseţea unor locuri vii şi parcă de neatins. Am citit cu drag cititori ruşi şi în general orice carte care are acţiunea plasată acolo îmi face cu ochiul instantaneu. Astfel s-a întâmplat şi cu noul titlu al colecţiei Leda Edge, „Jocul Coroanei” de Evelyn Skye; de când am aflat că personajele principale se numesc Vika Andeieva şi Nikolai Karimov şi că romanul e un fantasy care se petrece într-o Rusie alternativă, mi-am spus că trebuie să îl citesc cât mai repede cu putinţă.
În „Jocul Coroanei”, veţi porni pe urmele a doi magi, Vika şi Nikolai, care de mici au fost antrenaţi şi magia le-a fost şlefuită de mentorii lor; în cazul fetei, de tatăl ei, Serghei, iar în al lui, de Galina. Aceste pregătiri şi lecţii dificile au un scop precis şi clar determinat, acela de a-l face pe unul dintre cei doi să devină într-o zi Magul Imperial al Ţarului, cel care îl va ajuta pe acesta în jocurile politice şi în eventualele războaie, dacă va fi necesar.
Doar un singur Mag Imperial poate exista, care să aibă acces şi să absoarbă toată magia Rusiei. De aceea, în rarele cazuri când doi magi se nasc în aceeaşi perioadă, se iniţiază un Joc al Coroanei, în care fiecare dintre cei doi trebuie să îşi demonstreze abilităţile şi aşii din mânecă, pentru a-l impresiona pe Ţar şi a câştiga. Pe cel care pierde îl aşteaptă iminenta moarte.
Ideea de la care Evelyn Skye porneşte în acest roman este realmente una care te intrigă şi îţi trezeşte involuntar curiozitatea. Descrierea cărţii m-a dus cu gândul la „Circul Nopţii” de Erin Morgenstern şi la trilogia „Grisha” de Leigh Bardugo, cărţi pe care le-am devorat şi adorat, care mi s-au părut uimitoare şi unice. Jocul Coroanei mi s-a părut o combinaţie care, deşi inspirată, nu se ridică la valoarea celor două. Nu mă înţelegeţi greşit, nu judec această tendinţă de a împrumuta mici elemente din romanele anterior menţionate, dacă în final rezultatul e unul net superior lor. Însă aici nu mi s-a părut aşa.
Romanul l-am simţit mai mult ca fiind unul de stare, care te învăluie fără să simţi în vraja sa şi te trage spre locul acţiunii, te face să cunoşti Rusia şi să o îndrăgeşti, te familiarizează cu locurile de acolo, cu oamenii şi comportamentul lor, cu mâncarea, băutura, atmosfera. Totul e palpabil, autentic şi zugrăvit cu precizie şi talent, autoarea folosindu-se de propriile amintiri de când a vizitat această ţară. Totuşi, această tendinţă de a insista asupra unor descrieri sau detalii fac cartea nu atât de interactivă uneori, iar alteori am avut senzaţia că atunci când erau mai importante de subliniat şi evidenţiat anumite momente sau de zugrăvit anumite stări ale personajelor, cuvintele au lipsit cu desăvârşire. Mi-aş fi dorit să existe un echilibru, o atenţie sporită acordată evenimentelor mai importante, sau o sporire a rolurilor unor personaje secundare promiţătoare, cum ar fi Iuliana de exemplu, fiica Ţarului, care are un caracter puternic şi cred că merita să fie mai mult prezentă între paginile cărţii.
Dacă vă aşteptaţi la lupte acerbe şi dure între doi magi necruţători şi avizi după putere şi după câştig, veţi fi dezamăgiţi. Rundele care se dau între ei nu te şochează, sau te ţin în priză, îţi fac inima să o ia la galop, din contră, te fac să meditezi la imensitatea magiei Vikăi şi a lui Nikolai, la lucrurile minunate şi sublime pe care cei doi le pot crea, la cum manipulează natura, materia, cum pot modifica spaţiul înconjurător, sau crea lucruri uimitoare din nimic. El debordează de creativitate şi are o imaginaţie uluitoare, iar magia ei e ca un foc arzător, gata să mistuie orice, e puternică şi te zguduie.
Cei doi se completează într-un mod uluitor, ca două părticele din acelaşi tot unitar, împreună sunt infinit mai puternici, mai frumoşi. Ca cititor, e greu să fii părtinitor şi să ţii cu unul sau cu altul; simplul gând că cel care va pierde, va muri, e unul chinuitor, iar dorinţa ca ambii să răzbească cumva, în final, acestui joc neîndurător, e inevitabilă. Cu toate acestea, povestea de iubire care se înfiripă între ei nu mi s-a părut suficient de credibilă şi de emoţionantă, cum mi-am dorit.
Cartea mi-a plăcut într-o oarecare măsură, dar aveam aşteptări mult mai mari. Nu pot afirma cu precizie ce nu a funcţionat pentru mine; în definitiv, cred că e pur o chestiune de gust. Dacă stau să iau elementele cărţii fragmentar, pe bucăţi, nu pot spune că nu au fost multe bune, însă cred că a lipsit mai multă iscusinţă la îmbinarea lor, şi nu a fost inspirată nici apelarea la atât de uzualele clişee din romanele pentru adolescenţi ca dragostea la prima vedere sau triunghiul amoros. Din ce am văzut, acesta este romanul de debut al autoarei, şi o anumită stângăcie în scris e notabilă pe alocuri, însă e foarte posbil ca în volumul următor lucrurile să stea mult mai bine.
Jocul Coroanei e un fantasy fermecător pentru adolescenţi, care promite să vă poarte pe tărâmul Rusiei şi să vă facă cunoştinţă cu cele mai surprinzătoare puteri pe care doi magi tineri şi frumoşi le deţin. Paradoxul e că lupta cu adevărat dură şi necruţătoare nu se dă în cadrul Jocului, între cei doi, Vika şi Nikolai, ci în interiorul lor, în sufletele acestora, din cauza trăirilor pe care le experimentează în cadrul circumstanţelor cruciale în care sunt aruncaţi.

„Nikolai închise ochii şi îi simţi furnicăturile pe piele, aidoma unei ploi fine sau a unei pulberi de zăpadă. Farmecele ei pulsau în pământul de sub ghetele lui. Şi îi simţea mirosul în vânt, parfumul de caprifoi amestecat cu scorţişoară, aceeaşi aromă din părul Vikăi în timp ce dansau. Din nou simţi că îi era cald şi frig, se simţi găsit şi pierdut, aşa cum se simţise când o ţinuse în braţe la bal.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda (colecţia Edge).

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie..„Jocul Coroanei” de Evelyn Skye – Recenzie

Read More

sâmbătă, iulie 23, 2016

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Atunci când vine vorba de Lavinia Călina şi de romanele ei, nu simt că mă avânt pe un teren înşelător, nu pornesc lectura cu emoţii şi cu uzualele îndoieli care mă fac să mă întreb dacă îmi va plăcea sau nu cartea, dacă mă va fascina sau mă va dezamăgi. Nu, nu e deloc cazul, am mai citit trei titluri ale autoarei, şi m-am convins de mult că este una extrem de talentată şi inventivă, iar scrierile ei mereu mă captivează, mă cuceresc, şi le citesc pe nerăsuflate, pentru că dau dependenţă. Nu am avut reţineri nici când am auzit că subiectul noii poveşti este unul legat de apocalipsă şi zombies, cu toate că nu sunt deloc fană a acestor creaturi şi nici nu sunt aşa de entuziasmată să citesc despre ele. Dar cu „Zona Zero” a fost altceva; mi-am propus de la început să o citesc, de când am aflat că apare, sigură fiind că o să mă surprindă plăcut, atât cât permite asta subiectul incomod şi dureros. Ceea ce a şi făcut.
Lumea e decimată de un virus necunoscut în această poveste postapocaliptică, iar majoritatea oamenilor au devenit nişte creaturi inumane, monstruoase, conduse doar de setea de sânge şi de dorinţa de a se hrăni din carnea semenilor lor. Sunt acum un fel de zombies, după ce au fost afectaţi de această boală, dar în carte sunt cunoscuţi sub denumirea de „paraziţi”. Acțiunea se petrece în România, și încă din primele pagini, avem şansa de a face cunoştinţă cu personajul cheie, cel central, Elena, care este nevoită să îşi omoare soţul, practic să îşi anihileze jumătate din suflet, din fericire, pentru a evita ca acesta să se transforme într-un parazit după ce a fost infestat cu virusul. Încă din incipit putem remarca această putere extraordinară interioară a tinerei, şi dorinţa imensă de a face ce e corect, chiar cu preţul distrugerii ei ireversibile.
După cinci ani de la acest moment, totul e haos, paraziţii controlează tot, iar puţinii oameni care au reuşit să le supravieţuiască stau ascunşi în câteva baze. Elena nu mai este acea femeie fragilă şi cu psihicul distrus, cu speranţele sfârtecate şi inima smulsă din piept; acum e o adevărată forţă pregătită mereu să distrugă monştrii din jur, şi conducătoarea uneia dintre baze. Toţi se tem de ea, mulţi o invidiază, dar vieţile lor depind de acţiunile întreprinse de aceasta, de deciziile pe care le ia şi de capacitatea de a gestiona cât mai bine locul.
Într-unul dintre raidurile pe care Elena le face cu câţiva oameni de a ei în căutare de resurse pentru bază, ei vor salva doi tineri, Vanessa şi Vlad, din ghearele unor paraziţi şi îi vor aduce cu ei la adăpost. Acest lucru nu îi va mulţumi pe cei doi, care sunt fraţi şi de atâţia ani au reuşit să îşi poarte singuri de grijă şi să fie liberi. În plus, Vlad e o adevărată bătaie de cap şi o dispreţuieşte pe Elena de la început, datorită caracterului ei dur şi tranşant, al sarcasmului usturător şi al felului implacabil de a se comporta cu cei din jur. Însă cu toate acestea, Elena este atacată de cei din interior, pentru a fi răpusă şi a-i lua locul, iar gestionarea bazei devine pentru ea un deşert mişcător şi periculos. Dacă va reuşi ea să îi protejeze pe toţi cei a căror existenţă depinde de ea, să îi ţină departe pe paraziţi, şi care va fi în final deznodământul acestei cărţi tulburătoare, trebuie să descoperiţi singuri.
Micile mele îndoieli că poate nu o să îmi placă acest roman la fel de mult ca celelalte ale autoarei, din cauza subiectului abordat, au fost alungate încă de la început. Dacă zombies, paraziţi, aceste creaturi devoratoare de carne umană mă repugnă, şi nu îmi doream să am prea mult contact cu ele, să le descopăr natura înfricoşătoare, nici nu am avut parte de prea multe momente cu acestea în „Zona Zero”. Am constatat că această carte nu se axează atât pe mult pe inamicul iminent şi odios, cât se concentrează asupra consecinţelor pe care prezenţa lui le-a avut asupra umanităţii, a distrugerilor pe care le-a cauzat oamenilor, a modului cum au reuşit puţinii supravieţuitori să lupte şi să meargă mai departe într-o lume întunecată care le-a furat stabilitatea, lumina, pacea, familiile, echilibrul. Cu toate că frământările şi conflictul interior e unul puternic şi zguduitor, să nu aveţi vreo clipă senzaţia că romanul este unul static, deopotrivă: e un bagaj de acţiune şi adrenalină, plin de clipe care îţi vor lua graiul, de trădări care te vor revolta, de morţi care te vor şoca. Citind această carte e mai intens şi mai antrenant decât o cursă în cel mai nebunesc circuit de montagne russe, pentru că atunci când ai senzaţia că lucrurile s-au liniştit chiar şi pentru o secundă, iar eşti luat cu valul, spulberat de furtunile din bază şi de situaţiile de acolo.
Trebuie să recunosc că mi-am propus de când am început să pun o barieră între mine şi personaje, să nu mă ataşez de ele, deoarece majoritatea celor care au terminat romanul s-au plâns că acesta e mânjit de mult sânge şi că le-a călcat inimile în picioare datorită numeroaselor morţi din el.  Asta însă mi-a fost imposibil, pentru că, inevitabil, unii mi s-au strecurat in suflet fără să pot controla asta.  Povestea Elenei este cu adevărat tulburătoare şi te prinde în mreje. Încolţită, neînţeleasă, detestată de cei din jur şi deopotrivă respectată, având o responsabilitate imensă care îi apasă zilnic pe umeri, tânăra nu e un personaj uşor de plăcut şi de apreciat. Însă în ciuda barierelor pe care le pune în faţa celorlalţi, a atitudinii sfidătoare şi a cruzimii, sufletul ei e măcinat, se corodează din cauza suferinţelor îndelungi şi chinuitoare. Toate flashback-urile din trecutul ei, unul în care era fericită, împlinită, liniştită, sunt deopotrivă înduioşătoare şi extrem de deprimante, având în vedere situaţia în care se află în prezent.
În cărţile Laviniei am regăsit mereu personaje feminine memorabile şi această tendinţă de a contura capacitatea de care noi femeile, dispunem, uşurinţa de a face faţă situaţiilor de criză. De asemenea, am remarcat că în privinţa bărbaţilor, majoritatea sunt mânaţi de forţă fizică şi cam atât, creierul şi baza o reprezintă tot sexul frumos. Toţi mi se par cam neciopliţi şi destul de slabi, deşi se cred buricul pământului. Sunt uşor de influenţat şi asta îmi displace. Îmi doream mult să descopăr în sfârşit în scrierile acestei autoare un personaj masculin memorabil, care să mă cutremure şi să mă facă să îl apreciez cu adevărat. Dar nici Vlad nu a reuşit asta, din păcate. Dar pe viitor, cine ştie? Doar autoarea e plină de surprize.
Lavinia Călina deja e o voce puternică în literatura românească contemporană şi ne dovedeşte cu fiecare carte pe care o scrie de talentul ei fără limite, provocându-ne totodată inteligenţa şi capacitatea de a medita la unele situaţii incomode şi dureroase. „Zona Zero” e un roman cutremurător, o lecţie tranşantă despre umanitate, despre dozele de forţă şi slăbiciune, de răutate şi totodată de dorinţă de a ieşi la liman, de a supravieţui, ale oamenilor, chiar şi într-o lume cu fundul în sus. Însă ceea ce poate salva această lume tenebroasă, este tocmai focul mistuitor al speranţei, care nu se stinge niciodată din sufletul oamenilor, indiferent de situaţie.


Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!

Lupta pentru supravieţuire a început. “Zona Zero” de Lavinia Călina – Recenzie

Read More

marți, iunie 14, 2016

 
Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Dacă ar fi să îmi aştern vreodată visele pe hârtie, atmosfera şi conţinutul lor ar fi plămădite din acelaşi material cu poveştile din „Quasar”. Ar fi fidele cărţii şi ar avea în comun aceeaşi doză de sumbru şi ireal, de absurd şi fabulos, doză care ar fi amestecată cu trăiri confuze, cu haosul şi totodată cu emoţii extrem de palpabile şi de comune. Cred că premisa prozelor scurte ale Anei îşi are punctul de plecare undeva din inconştientul autoarei, pentru că citind, efectiv ai impresia că te plimbi prin tenebrele unor reverii.
Personajele din „Quasar” se află undeva la limita dintre realitate şi fantezie, dintre vis şi trezie, dintre luciditate şi nebunie, pământ şi cer, iar această condiţie incertă şi bulversantă a lor testează totodată şi forţează limitele creativităţii şi imaginaţiei cititorului, care este antrenat în mecanism şi invitat indirect să descopere înţelesuri ascunse şi mesaje încifrate
Totodată, consider că ce e unic şi fascinant la acest volum de proză e că el se relevă altfel şi în diverse forme în funcţie de lectorul lui, renaşte şi prinde noi contururi în raport cu ochii care îl descoperă şi prin prisma conştiinţei acestuia.
E un volum complex şi derutant, iar citind prozele scurte ale Anei Mănescu nu veţi rămâne în minte neapărat cu fire narative, cu anumite întâmplări clare şi logice sau cu numele unor personaje, pentru că cele din urmă, ca şi natura umană de altfel, suferă de un grad major de efemeritate. Însă veţi fi purtaţi printr-un amalgam de stări, vă va face să meditaţi la viaţă, moarte, vis, univers, creaţie, artă, muze şi să încercaţi să reconstituiţi anumite imagini de o coloratură stridentă uneori, dură, cu un mare impact emoţional, care personal mi-a amintit de expresionism şi de tabloul „Ţipătul”. Parcă toate gândurile şi senzaţiile prin care trec personajele sunt amplificate înzecit,  încât acestea reuşesc să depăşească bariera materială a hârtiei şi să devină apăsătoare şi pentru cititor.
Cum e şi în viaţă, când unele persoane ne plac mai mult sau mai puţin, când unele momente ne încântă sau nu ne ating, aşa s-a întâmplat şi cu textele Anei, unele m-au impresionat puternic şi m-au uimit, altele am simţit că au fost menite mai mult să facă legătura între anumite stări. Cele mai desăvârşite şi care s-au pliat cu gustul meu mi s-au părut "Hanul", "Explozii de omizi", "Umbra Contesei", dar toate poveştile sunt legate oarecum între ele şi comunică din punct de vedere tematic. De asemenea, sunt sunt îndrăzneţe şi inovatoare din punct de vedere al redactării, al subiectelor abordate şi a modalităţii de construire a unor imagini.
Trebuie să subliniez că stilul autoarei este unul cu adevărat desăvârşit, din punct de vedere estetic nu pot spune decât că atinge o măreţie rar întâlnită de mine, deoarece scriitura Anei e ca o licoare magică şi rafinată cu un gust nou şi provocator, care te ademeneşte şi te ameţeşte, te plimbă în zone ascunse ale minţii ei şi a minţii tale totodată, te duce spre alte universuri şi apoi te lasă singur, să cazi în gol de la altitudini nesperate.
Că iubirea e o constantă pe parcursul paginilor e clar, însă când ajungi la inevitabilul final, înţelegi că şi titlul cărţii e o metaforă pentru iubire; aşa cum quasarul este cel mai luminos obiect din Univers, iubirea e la rândul ei forţa primordială din sufletele oamenilor, un sentiment care înnobilează şi totodată te schimbă iremediabil, care te poate purta pe culmile fericirii sau te aduce la distincţie la fel de rapid ca o bătaie a genelor. Din iubire de naştem şi tot din cauza iubirii pentru necunoscut, pentru nou, murim.
„Quasar” nu e doar o carte, ci mii de părticele de cuvinte şi de fragmente care explodează şi se metamorfozează în funcţie de oamenii care o citesc. Volumul e cameleonic, la fel ca şi iubirea, care poate lua diverse chipuri: iubirea pentru celălalt, pentru sine, iubirea pentru artă, natură, întuneric. Vorbeşte despre lume şi despre noi, fiinţe mici, de condiţia umană limitată care doar prin ficţiune se poate ridica mai sus de forţele care în mod normal depăşesc puterea noastră de înţelegere şi de control. 

„Ceea ce e refuzat nu dispare, ci creşte. Unii oameni sunt magneţi. Sunt găuri negre care încep cu o stea şi ajung să înghită galaxii întregi.”  

  „Ţi-am ştiut cea mai mare frică şi dorinţa care te ţinea trează nopţile. Am ştiut că le vei cunoaşte pe amândouă, şi groaza, şi fericirea, şi iubirea, şi moartea, şi cosmogonia, şi apocalipsa. N-am ştiut că eu le voi aduce însă, n-am ştiut până n-a fost prea târziu.”
"Universul a început cu un bang şi s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri." 

Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulţumesc frumos!

Iubirea ca apocalipsă şi cosmogonie. „Quasar” de Ana Mănescu – Recenzie

Read More

duminică, mai 29, 2016


Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Întotdeauna am fost fascinată de altercația dintre realism și fantastic, credință și supranatural, psihic și fizic... tot ce pare posibil și imposibil într-o combinație absolut incredibilă. Fiind atât de ordinari, cu toții căutam ceea ce nu putem atinge, ceea ce se naște din cuvântul imposibil. Din această cauză, poftim la infinitul necunoscut pe care îl identificăm perceptibil și... real.
”Malad” de Alexandru Voicescu este un roman absolut răvășitor, lăsându-mă fără cuvinte, într-un haos plin de fascinație.
Acest roman ne introduce cu ușurință la lansarea unei tablete grafice de către compania W, la care lucrează Andrei, art director român stabilit în Elveția și personajul principal. La această lansare sunt invitați cinci artiști pentru a-și încerca talentul într-un concurs speed drawing. În timpul concursului, Andrei experimentează o viziune inexplicabilă și incredilă provocată de desenul creat de unul dintre participanți, Ioana Dună. În urma intensității viziunii care l-a acaparat, Andrei leșină, iar în momentul în care se trezește, observă că Ioana a dispărut.
Fiind pătruns de un sentiment de familiaritate avut pentru fata enigmatică și desenul halucinant pe care doar el l-a trăit cu adevărat, Andrei încearcă să o găsească pentru a găsi o explicație plauzibila pentru tot ce a experimentat de când s-au întâlnit.
Urmele Ioanei îl vor conduce într-o multitudine de întâmplări, în care va fi urmărit de poliție pentru o crimă de care este acuzat, dar și alte experiențe ce îl vor înmărmuri și fascina deopotrivă, ajungând să descopere secretele unei lumi decadente, plină cu divinități. Cu toate acestea, el va trebui să fugă de autorități și va fi ghidat de Eliza, singura la care nu s-ar fi așteptat să îl ajute, dar care pare să cunoască mai bine situația excepțională în care se află. Cu ajutorul ei, el va afla de adevărurile despre propria persoană, despre viata lui plină de semnificații din legende străvechi, născute în Banat, de unde Andrei provine, iar aceste enigme ce vor fi spulberate de adevăr îl vor conduce înapoi, în tara natală, pentru a-și îndeplini destinul.
Am observat, cititoare fiind, că doresc după fiecare carte citită tot mai multă perfecțiune. Îmi doresc să fie bine scrisă, în așa fel încât să mă capteze în totalitate, să aibă personaje cu care să rezonez în moduri diferite și de la care să am ce învăța, să includă toate lumile posibile și fantastice.
De aceea, în momentul în care am terminat cartea „Malad” de Alex Voicescu, am știut că este cartea perfectă pe care o așteptam să o citesc de mult, fără să știu că ea este cea după care tânjeam. Din punctul meu de vedere, acest roman are totul, inclus în doar 224 de pagini. A îngemânat atât de frumos o lume corporatistă, cu una plină de legende și supranatural, unde destinul și accidentul se intersectează, astfel producând un abis în care Andrei cade neîncetat spre descoperirea sinelui, a identității lui reale și incredibilă.
Sunt atât de multe lucruri care mi-au plăcut cu adevărat, încât cu greu reușesc să îmi găsesc cuvintele pentru a enumera câteva dintre ele.
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost lupta dinăuntrul lui cu propria persoană, cum și-a despărțit propria persoană în două personalități, eu și tu, un eu și un alter ego care pândește în taină viața pe care eul o trăiește. M-a fascinat acest lucru pentru că fiecare persoana se poate asocia cu acest fapt prin simplul motiv că fiecare are o conștiință, o voce interioară ce apare fix când avem nevoie.
Poveștile personajelor a fost un alt plus pe care l-am îndrăgit enorm. Felul cum au fost descrise, în amănunte, dar în același timp atât de enigmatice și pline de un ocult fantastic, m-a făcut să le accept pe toate ca fiind parte din realitatea noastră. M-am atașat de fiecare prin felul unic și disperat de a se remarca cu ajutorul senzațiilor și experiențelor pe care le-au trăit înzecit.
Iar, odată cu ele, am trăit în doar 224 de pagini, o viață întreagă. După ce am terminat de citit cartea, am simțit ca și cum am încheiat o carte de un volum mult mai mare de pagini, deoarece felul în care a transmis totul, jocul de cuvinte prin care a construit romanul, structura complexă prin care au fost create poveștile personajelor, legendele enigmatice, interacțiunea a tot ce poate fi opus... totul a fost creat într-un mod genial. Consider că nu mulți posedă abilitatea de a trasmite în doar câteva pagini, atât de multe lucruri, iar Alex Voicescu a creat imposibilul.
”Malad” de Alexandru Voicesu este un roman genial din toate punctele de vedere, până la ultima pagină, ultimul cuvânt scris. Această carte merită citită și recitită pe parcursul vieții, deoarece poți simți tot ce ai trăit când ai citit pentru prima dată și poate chiar mai mult și mai intens, dacă este posibil. Sunt onorată că am putut citi o asemenea carte atât de bine scrisă și aștept cu nerăbdare să le citesc pe următoarele ce vor urma.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet.

P.S. Cartea tăiată din prima poză am primit-o în dar împreună cu un cadou mai special înăuntrul ei şi nu m-a lăsat inima să o arunc. 

Conștientizarea unui destin aparte într-o lume complexă. ”Malad” de Alexandru Voicescu - Recenzie

Read More