marți, septembrie 20, 2016

Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI.

Nu voi pretinde că nu am fost atrasă de la prima vedere de coperta cărții ”Blestemul câștigătorului” de Marie Rutkoski. Oricine care posedă darul de a vedea, poate să aprecieze modul elegant și atrăgător în care a fost conceput design-ul coperții. Te atrage și te ispitește să te lași dus de val. Dus de carte spre o lume necunoscută și interesantă. Chiar și titlul te atrage într-un mod incitant. Este un blestem pe care acest volum și l-a însușit la adevărata valoare.
Am fost damnată să ador cartea de la prima vedere, însă oricât de puternică ar fi fost această vrajă, ceea ce a fost cu adevărat răvășitor au fost cuvintele pe care aceasta le-a etalat pe fiecare pagină în parte. Ca o incatație menită să spună o poveste adevărată, complexă, interesantă și plină de o dependență aparte.
Războiul dintre valorieni si herrani a fost unul ce a lăsat multe sechele în istorie. Pierderea herranilor a fost cruntă și de neimaginat pentru cei din popor, însă s-au resemnat la statutul de slugi și de sclavi, un statut ce valorienii nu au contenit să îl aminteasca în fiecare zi herranilor.
Valorienii s-au instalat cu mare grijă pe tărâmul herranilor și și-au însușit toate meritele și bogățiile de pe acest tărâm splendid.
Pe acest pământ unde valorienii sunt mai presus decât orice herran, facem cunoștință cu Kestrel, una dintre cele mai nobile valoriene din ținut, fiind fata generalului care a luptat în război și a adus marea victorie poporului.
La o licitație unde Kestrel participă fără să vrea, o licitatie în care herranii sunt vânduți ca niște sclavi, cunoaștem pe un alt personaj, unul important si drag mie: Arin, un herran pe care Kestrel îl va cumpăra, fiind împinsă de la spate de febra unei boli, blestemul câștigătorului.
Admit faptul că această carte este una revigorantă și aparte în biblioteca mea, deoarece tot ce a urmat după acea licitație m-a fascinat și febra curiozității m-a cuprins cu ardoare, potolindu-se abia la finalul cărții pe care aș fi dorit să nu îl ating niciodată.
Pe parcursul cărții, autoarea ne relevă mai multe detalii despre istoria valoriană și herrană, războiul care a fost, obiceiurile și tradițiile ambelor popoare și diferențele care par atât de importante pentru fiecare în parte. Cu toate acestea, avidă după cât mai multe informații, m-am simțit însetată și aș mai fi dorit, însă cu siguranță le vom cunoaște în următoarele volume.
Conturarea acestor popoare a fost bine construită, iar faptul că personajele au primit același tratament, m-a bucurat nespus. Am ajuns să țin la anumite personaje ce sunt secundare și este o plăcere ca o autoare să fie capabilă de o asemenea capacitate.
Însă nu am cum să nu remarc, mai presus de toate, măiestria cu care a dat viață la personajele Kestrel și Arin. Kestrel este o fată pe gustul meu. Este o domnișoară puternică, inteligentă și foarte ușor de iubit și îndrăgit. Nu este o simplă fată care se bucură de puterea nobilă pe care statutul ei i-l permite, ci se desfată cu o minte deschisă. Punctul ei de vedere este unul de apreciat, fiind o strategică înnăscută, iar încăpățânarea ei denotă exact ceea ce este cu adevărat: o persoana ce nu dă înapoi de la o luptă. E ușor să o admiri, însă plusul care a propulsat-o în fața inimii mele a fost lupta ce se dă în interiorul ei, dintre inimă și rațiune. Fiindcă dacă ar putea, ar iubi cu mintea și ar gândi cu inima. Ar alege fiecare parte din ea, pentru a fi un întreg, decât să se dezbină în două entități ce nu o vor caracteriza.
Arin este exact acel gen de personaj de care poți fi înșelat cu usurință, iar la final, să nici nu poți fi supărat pentru asta. La inceput, Arin poate induce în eroare pe majoritatea cititorilor deoarece este enervant și foarte plin de ură pentru poporul valorian, ură ce nu contenește să o arate de fiecare dată în fața stăpânei lui, Kestrel, o stăpâna ce nu dorește nimic mai mult decât purul adevăr, indiferent cât de crud și nemilos e. Deși are motivele lui pentru acest comportament delăsător, poate fi cu usurință judecat în defavoarea lui, din cauza faptului că Kestrel este o stăpână bună și capabilă de mult devotament pentru supușii ei. Însă într-un final, toată aroganța și disprețuirea lui au sens, în momentul în care se află secretul pe care l-a ținut adânc în el.
Aș minți dacă nu aș recunoaște înflăcărarea cu care am așteptat acel moment, deoarece eram convinsă că sub acea mască plină de ură, era cu siguranță cineva mult mai profund și cu o poveste mult mai complicată decât ce ne-a dat de înțeles la început… iar acel moment nu m-a dezamăgit.
Povestea lor începe ca stăpână și sclavul lui, dar se ajunge încet, dar sigur, la o poveste de la care nu te poți dezlipi. Subtilitatea în care se îndreptau lucrurile este presărată cu mici dialoguri fascinante, pline de anumite înțelesuri, priviri cu niște încărcături sentimentale contradictorii. Daca aș fi dorit ceva mai mult, ar fi fost ca unele lucruri să fie mai accentuate, mai bine definite, însă m-am bucurat de tot ce autoarea a dorit să ne ofere în acest volum.
Aș dori să spun mai multe pentru că tot ce am scris până acum este doar o mică parte dintr-o carte în care s-au întâmplat atât de multe, având niște întorsături de situații increbibile si pline de suspans. Acțiunea este una alertă și bine înzestrată, dându-ți senzația că mergi cu o viteză constantă, dar primejdioasă; povestea lui Kestrel și Arin se schimbă și evoluează într-un mod pe care îl poti anticipa, dar în același timp tot rămâi surprins de acele evenimente; iar istoria și trecutul ajung parte dintr-un prezent ce va schimba viitorul a două popoare.
Recomand acest volum ce promite întregul success al seriei. Este o carte complexă din toate punctele de vedere deoarece a fost înzestrată cu multe atuuri: o bază puternică, o acțiune răvășitoare și plină de suspans, o poveste de dragoste interzisă, un sfârșit ce te lasă cu o dorință arzătoare de a afla continuarea și modul în care toate aceste lucruri au fost scrise, într-o manieră încrezătoare, o încredere că aceasta poveste va prinde rădăcini în inimile cititorilor.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda Edge.

Chiar şi Zeul Minciunii îşi poate iubi duşmanul. ”Blestemul câștigătorului”(Blestemul câștigătorului #1) de Marie Rutkoski - Recenzie

Read More

miercuri, septembrie 14, 2016

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI.

Fiecare om are un model, acel cineva deosebit pe care îl admiră şi îl apreciază pentru că a reuşit să atingă o culme la care el doar tinde şi speră, acea persoană care a fost mai ambiţioasă, muncitoare, determinată, curajoasă, norocoasă şi a avut sau are parte de experienţe inedite, şi cu o viaţă la care ea mereu a visat, la fel cum acei fluturi care atunci când vine noaptea, caută şi se izbesc de sursele de lumină. Poate că zi de zi ne amăgim că suntem împăcaţi cu o existenţă mecanică, monotonă, sigură, pentru că responsabilităţile ne ţin mintea ocupată, dar uneori, când ne permitem răgazul de a medita cu adevărat la noi şi la aspiraţiile noastre, inevitabil gândurile ni se zbat în teastă şi călătoresc către un univers paralel, unde avem parte de puţină magie, un loc unde am reuşit să ne depăşim limitele şi să atingem absolutul. Pur şi simplu aşa suntem construiţi; să ne dorim inevitabil din ce în ce mai mult, oricât am avea, să nu ne găsim niciodată liniştea şi să sperăm la mai bine.
„Rockstar”, cel mai nou titlu al cunoscutei autoare române contemporane Cristina Nemerovschi, urmăreşte în principal această linie a idolilor, a oamenilor minunaţi care i-au inspirat şi i-au ajutat să se redescopere pe alţii, dar acest drum se ramifică, abordând tema morţii, a disperării, a pierderilor sfâşietoare care atrag cu sine pierderea eului şi deviază pentru totdeauna viitorul celor rămaşi în viaţă.
Cu toate că e tânăr, atractiv, faimos, un star rock adulat de mii de fani absolut înnebuniţi după spiritul lui rebel şi muzica pe care o creează, Storm, solistul trupei „Hurricane Inside”, nu mai e el însuşi de când a trecut printr-o întâmplare nedreaptă şi traumatizantă prin care şi-a pierdut fratele geamăn, pe Fire. Din exterior pare a avea o viaţă perfectă, nebună, fascinantă, dar el e de fapt bântuit acel moment şi de durerea covârşitoare care nu îi dă pace, odată cu viermii vinovăţiei, care îl distrug în interior.
Nimeni, nici mama lui Kat, nici Alice, iubita din copilărie, colegii de trupă sau terapeutul care îl consiliază, nu au reuşit să îl facă să meargă mai departe sau să umple din golul lăsat de Fire. Aşa că, după un concert, Storm decide să plece într-o călătorie în căutarea idolului său, Lola – The Punk Rock Goddess – cu ajutorul căreia nu doar îşi va cicatriza rănile, dar va învăţa lecţii preţioase despre viaţă şi moarte, despre el, scopul lui şi responsabilitatea uriaşă pe care o are faţă de cei care îl idolatrizează. Şi ce e mai important, va realiza că, chiar dacă o aripă ţi-a fost frântă cândva, încă se poate regenera, reuşind altfel să zboare cât mai sus.
Pe Cristina Nemerovschi am cunoscut-o până acum doar indirect, ca Anna Vary, presudonimul sub care a ales să publice trilogia fantasy „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, o serie din care am citit primele două volume şi care personal mi-a plăcut foarte mult, am şi scris recenzii pline de entuziasm cărţilor mai demult. De mult timp îmi doream să citesc „Păpuşile”, dar şi „Rockstar” mi-a atras atenţia de la început prin descriere, pentru mirajul care promitea zugrăvirea unui stil de viaţă excentric, diferit de al meu, poate mai sălbatic, mai antrenant. De asemenea, împletirea poveştii personajului principal cu o traumă din trecut şi a modului cum o gestionează el mi s-a părut foarte interesantă de parcurs. Romanul m-a convins că toată nebunia şi isteria din jurul scriitoarei este meritată, şi Cristina, un idol la rândul ei pentru mulţi cititori, mai ales tineri, a abordat o temă care îi este cunoscută, un subiect pe care îl stăpâneşte cu brio.
Cu toate că începutul este unul deprimant şi o stare apăsătoare planează asupra cărţii încă din primele pagini, modul cum trecutul este alternat cu prezentul face ca aceste stări mai negre ale lui Storm să fie uneori mai uşor de digerat, legate fiind de viaţa pe repede - înainte pe care el o duce, plină de evenimente care se succed cu o rapiditate fulminantă. Chiar dacă nu ai trecut printr-o astfel de pierdere, asta nu înseamnă că nu eşti atins de durerea personajului, deoarece autoarea ştie foarte bine să atingă corzile inimilor cititorilor şi să insiste, să înfingă şi să rasucească cuţite pentru ca mesajele pe care le are de transmis să fie receptate. Lectura nu e una uşoară, comodă, e tulburătoare şi te chinuie, te bântuie la fel cum Storm este bântuit de proprii demoni. Inevitabil ajungi să te frămânţi şi să simţi la un moment dat zbuciumul lui ca fiind al tău.
Am adorat stilul Cristinei. Clar e unul distinctiv, are o voce a ei, şi scrie bine de tot. Muzica, idolii, viaţa, moartea, pierderile, rătăcirile de sine, toate aceste subiecte atinse între paginile cărţii, sunt tratate pe larg, cu foarte multă iscusinţă şi cu acele cuvinte potrivite care să îţi rămână în minte şi în suflet. Se simte că autoarea a terminat filosofia şi are această aplecare spre meditaţie, spre abordarea unor teme curente, dar într-un mod mai abstract şi totodată cuprinuător, insistând destul de mult pe ideile ei, revenind adesea la ele, reformulându-le uneori în moduri similare sau diferite, accentuându-le pentru a le face memorabile.
Mi-au plăcut foarte mult toate personajele, şi mai ales m-a impresionat că au fost tratate cu respect şi interes, indiferent dacă erau principale sau secundare, mai importante pentru firul epic sau doar episodice. Toate au un background atent conturat, un trecut, o personalitate a lor, se disting de celelalte, reuşeşti să le cunoşti foarte bine şi să le înţelegi modul de a acţiona şi alegerile pe care le fac. Sunt interesante şi aparte, şi merită atenţia cititorilor, iar cele secundare, după cum tocmai am spus, nu sunt folosite doar ca instrumente pentru a ajuta la conturarea unor momente, ci au o viaţă proprie, un rost clar şi precis.
Ce m-a cucerit mai ales, este modul cum gestionează Storm relaţiile cu cei din jurul lui; are o frumuseţe interioară aparte şi o aplecare spre oameni, spre fericirea altora, cu toate că e considerat un fel de zeu pentru mulţi, el nu se vede aşa şi nu se comportă ca fiind de neatins, e uman, e adevărat, e special din toate punctele de vedere. Storm e furtună şi pasiune şi patos şi lumină şi întuneric, e un întreg univers. Totul la el e natural şi pare firesc, cu toate că multe din lucrurile pe care le face nu sunt deloc obişnuite, comune, dar ţi le însuşeşti inevitabil, reuşind să adopţi şi tu, chiar dacă pentru scurt timp, un mod de viaţă mai extravagant, mai curajos.
„Rockstar” ne învaţă că atunci când trecutul devine o haină îmbâcsită şi plină cu bolovani în buzunare, pe care o cărăm după noi gâfâind, e bine să ne dezbrăcăm de ea, pentru că altfel nu putem merge mai departe, nu putem avansa, nu ne putem găsi drumul. Nu trebuie să aruncăm această haină, ci să o închidem într-un cufăr şi să ne continuăm viaţa fără această povară care ne împiedică să fim noi însişi. Cartea e şi un stigăt disperat care îndeamnă la autonomia eului nostru, la îmbrăţişarea propriei personalităţi, a propriilor aspiraţii şi vise, conştientizarea felul nostru de a fi şi acceptarea deplină a cine suntem, cu bune şi rele, cu reuşite şi înfrângeri, cu lacrimi şi cu zâmbete. Pentru că doar o şansă avem şi trebuie să profităm la maxim de ea; să fim autentici şi naturali, să fim fideli nouă şi să trăim aşa cum considerăm de cuviinţă că e bine, fără oprelişti.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet.

"Be true till the end.. and laugh each day". „Rockstar” de Cristina Nemerovschi – Recenzie

Read More

duminică, septembrie 04, 2016

Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

E prima dată când aleg ca în locul rezumatului introductiv creat de mine, să folosesc sinopsisul dat de editură, dar am un motiv solid: cred că acesta e mult mai clar şi ilogic decât orice altul aş reuşi eu să realizez pentru carte, şi o să vă explic în cele ce urmează de ce spun asta.
Sarcina lui Wasp e simplă. Să vâneze stafii. Și în fiecare an trebuie să lupte ca să rămână Arhivistă. Singură şi disperată, face o înţelegere cu stafia unui supersoldat. Va merge cu el în lumea lui subpământeană pentru a căuta stafia demult pierdută a partenerei sale, iar în schimb va afla mai multe decât orice Arhivistă dinaintea ei despre lumea lui preapocaliptică. Şi sunt multe lucruri de ştiut. În definitiv, Arhivistele sunt însemnate dinainte de naştere, menite să facă munca sacră a unei zeiţe. Sunt alese. Sunt speciale. Sau cel puţin aşa li se spune de patru sute de ani.
Arhivista Wasp se teme că nu ea este cea aleasă, că nu va supravieţui călătoriei în lumea subpământeană, că viaţa violentă de care a scăpat era poate mai bună decât locul spre care se îndreaptă. Dar nu există decât o singură modalitate de a afla.
Aşadar, motivul pentru care am apelat la descrierea oficială, e destul de simplu, neplăcut dar totodată şi hilar: pentru că nu am înţeles mare lucru din povestea asta! Nu sunt mândră de mine, dar nici nu pot să aberez pe marginea textului în profunzime dacă eu simt că nu am reuşit mai deloc să îl stăpânesc. Lectura a fost una extrem de anevoioasă şi dificilă, încât uneori aveam senzaţia că nu mai ştiu să citesc şi mai ales să procesez informaţia transmisă de paginile romanului..dacă era vreuna. Dar astă e purul adevăr. Şi dacă creierul meu ar fi fost un ghem pe care i l-aş fi înmânat celui mai zglobiu şi poznaş pisoi, care l-ar fi sucit pe toate părţile şi l-ar fi ameţit, tot nu ar fi fost atât de încâlcit în final, ca atunci cum s-a întâmplat când am terminat de lecturat „Arhivista Wasp”.
Nu ţin minte să fi avut la vreo altă carte mai multe întrebări fără răspuns ca la aceasta, sau să fi reuşit alt titlu să mă aducă într-o stare apăsătoare de frustrare şi uşoară iritabilitate. Ideea e că nu ştiu nici acum ce a generat asta.. poate starea mea spirituală nu era cea mai răbdătoare când am citit-o, poate sunt eu obtuză, pur şi simplu am ratat esenţialul, şi spun asta pentru că am văzut pe Goodreads o sumedenie de recenzii pozitive care ridică în slăvi cartea lui Nicole Kornher-Stace... deci ceva bun trebuie să aibă, nu? Sau poate că mesajul din adâncimea cărţii e atât de criptat şi de misterios, că doar cititorii însemnaţi ca şi Wasp îl pot descifra, ha ha.
Principalul conflict interior pe care l-am avut a fost cu stilul cărţii. Mi s-a părut unul greoi şi alambicat, plin de descrieri ample şi care nu reuşeau să îţi capteze atenţia mult timp, cameleonic şi ameţitor. Lucrurile sunt transpuse pe hârtie atât de ilogic uneori, că ajungeam la finalul unor pasaje lungi fără să am habar ce am citit, pe ce lume mă aflu, şi cum mă cheamă. Modul cum se exprimă autoarea a fost inteligibil în mare parte, pentru mine.
Din ce am văzut, „Arhivista Wasp” a fost încadrată ca distopie, dar eu sincer nu aş plasa-o într-o arie aşa restrânsă pentru că are o mulţime de elemente şi e un conglomerat de alte genuri. De la paranormal, postapocaliptic, preapocaliptic, fantasy, sf, vă veţi ciocni în acest roman de tot felul de fragmente dark, scene ciudate. De asemenea, cartea e indicată cititorilor tineri, e recomandată ca fiind un Young Adult, alt lucru cu care nu sunt de acord, pentru că în afară de vârsta personajului principal, care se potriveşte acestei nişe, lumea întunecată şi extrem de violentă, modul cum evoluează povestea şi cum este expusă aceasta şi cum sunt tratate întâmplările şi stările personajelor, se îndepărtează considerabil de romanele pentru adolescenţi.
Mi-a plăcut cum gestionează Arhivista apropierea de Stafie şi mă bucur că autoarea nu a dus totul în zona previzibilă a unei poveşti de iubire dintre ei. Cei doi trec foarte greu şi treptat de la nesiguranţă, scepticism, la toleranţă, înţelegere, şi la o uşoară empatie. Nu ştiu dacă să mă hazardez să spun că între ei se naşte şi o prietenie, pentru că nu mi se pare că au ajuns nici chiar până în acelaşi punct. Totuşi, mi-a plăcut că relaţia lor e făcută cumva ca o paralelă la cea pe care Stafia a avut-o cu partenera lui, cea pe care o şi caută acum cu ajutorul lui Wasp; chiar dacă legătura lor nu ajunge aşa de strânsă, nicicum, multe concordanţe am găsit între cele două perechi.
Coborârea lui Wasp în subteran, alături de fantomă, speram să fie mai antrenantă şi să îmi ofere anumite răspunsuri referitoare la lumea ei şi la circumstanţele care au adus-o în acest punct aşa de bizar, anormal. Sinopsisul promitea că acest spaţiu subpământean o va face pe Arhivistă să descopere multe informaţii despre lumea de dinainte, dar asta nu se întâmplă. Pur şi simplu, lumea preapocaliptică are la fel de multe goluri şi neclarităţi în ceea ce priveşte logica ei, ca şi lumea bolnavă, postapocaliptică a tinerei vânătoare de stafii. Dacă de la prezentul cărţii nu aveam mari pretenţii, trecutul speram să fie oarecum ancorat într-o realitate mai apropiată de a noastră, să explice măcar apariţia stafiilor, a lucrurilor care au generat această transformare. Da, Wasp are anumite reflecţii datorită întâmplărilor de acolo şi înţelege că menirea ei ca Arhivistă nu a fost predestinată ci premeditată, primeşte imbolul de a se revolta, dar cam atât aflăm.
Per total, nu ştiu ce să mai cred. Am terminat povestea cu o stare de amorţeală, şi cu senzaţia sâcâitoare că ceva sau mai multe lucruri mi-au scăpat, şi sunt la fel de ameţită şi acum, când termin de scris recenzia. Poate cartea nu a fost pur şi simplu pentru mine. Poate ea e o capodoperă dar eu nu am reuşit să îi descopăr ascunzişurile, o fi un diamant pe care nu am ştiut cum să îl şlefuiesc ca să  văd cum e el cu adevărat, rămânând în mintea mea o simplă rocă.
Dacă mie „Arhivista Wasp” nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că la fel se va întâmpla şi în cazul vostru; din contră, e ca o lege nescrisă că o carte nu este citită la fel de niciun om, fiecare o percepe diferit. Eu vă recomand să o încercaţi, pentru că e cu siguranţă o lectură originală, îndrăzneaţă şi care nu va semăna cu nimic altceva din ce aţi citit până acum. De asemenea, scrieţi despre ea recenzii pentru că vreau să le citesc, şi poate voi, reuşind să elucidaţi misterele din paginile romanului, le veţi împărtăşi şi cu mine.


Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda Edge.

Un bildungsroman postapocaliptic bulversant. “Arhivista Wasp” de Nicole Kornher-Stace - Recenzie

Read More

joi, august 25, 2016

Astăzi e o zi tare frumoasă şi importantă pentru noi, adminele blogului acesta, "Walking on Letters", pentru că recent ni s-a arătat faptul că munca noastră aici e apreciată şi din exterior! Vă vom explica imediat de ce spunem asta. 
Am fost contactată în urmă cu puţin timp de unul dintre redactorii unei reviste cunoscute de la noi, care intenţiona să publice o recenzie de a mea de pe blogul "Walking on Letters", dar, cu toate că iniţial am fost foarte entuziasmată şi mândră de mine, apoi nu mi-a venit să cred, deoarece mi se părea că sună prea bine propunerea ca să fie adevărată! 
Dar iată că a fost, visul a devenit realitate, iar în numărul de luna aceasta al revistei "Ioana", cel din august, puteţi citi un articol în care vă împărtăşesc impresiile mele despre thrillerul psihologic "Ghici ce-i în cutie" de M. J. Arlidge, apărut la Editura Trei, volumul doi al seriei "Helen Grace".
Şi pentru că astfel de eveniment merită sărbătorit, am hotărât să dăm drumul unui concurs nou, în care aveţi şansa să câştigaţi cel mai nou titlu apărut la Editura Leda Edge"Arhivista Wasp" de Nicole Kornher - Stace.

Premiul: 1 exemplar din "Arhivista Wasp" de Nicole Kornher - Stace

Înscriere: Completaţi cerinţele din formularul Rafflecopter de mai jos:

Tip concurs: Cu tragere la sorţi

Durata: 7 - 21 august 2016

Mult succes tuturor!
Câștigătorul!

A venit momentul să anunțăm câștigătorul concursului Leda Edge! Acesta este:
Horatiu G.

Felicitări! Te rugăm să ne trimiți un e-mail pe alexya_fanfics@yahoo.com sau să ne scrii pe pagina noastră de Facebook datele tale personale.

Vă mulțumim tuturor pentru participare și vă așteptăm cu drag să rămâneți alături de noi! 



Concurs sponsorizat de Editura Leda Edge. Mulţumim!

Câștigător - Concurs Leda Edge!

Read More

miercuri, august 10, 2016

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Cu o sinceritate debordantă vă spun că niciodată nu mi-a plăcut să discut la general despre ceea ce înseamnă dragostea, deoarece întotdeauna m-am simţit neputincioasă să găsesc o definiţie clară şi concisă la acest termen ce pare atât de comun şi vital vieţii. Însă întotdeauna am adorat să ascult poveştile de iubire alor anumiţi oameni, să mă transpun, să extrag ceea ce au simţit şi ceea ce au pătimit, învăţămintele culese de ei sau chiar de mine însumi, fiind o persoană obiectivă în povestea lor plină de subiectivitate. 
Aşadar, când am dat de cartea "Până când mă voi vindeca de tine" de Corina Ozon, am fost fermecată instant de titlul şi coperta ei, iar instinctul mi-a spus că nici măcar nu este nevoie să citesc descrierea. Mă aşteptam la o poveste despre un El şi o Ea, însă am fost părtaşă la zece povestiri, diferite din multe puncte de vedere, însă având câteva asemănări cruciale şi de necontestat: iubirea şi suferinţa.
Dacă am fost dezamăgită? Din contră, am fost înmărmurita şi răvăşită de fiecare povestire în parte, fiecare impresionându-mă într-un mod diferit.
Am simţit că stau la o ceaşcă de ceai cu cele mai bune zece prietene ale mele, o întâlnire anonimă a fetelor, o noapte unică a dezvăluirilor celor mai tenebroase secrete pe care inimile lor le-au trăit şi le-au simţit pe propriul suflet.
Din fiecare poveste am extras mai puţine sau mai multe informaţii ce mi-au călăuzit calea spre propria mea poveste de dragoste, propriile mele decepţii şi regrete, propria mea suferință pe care nimeni nu o cunoaşte cu adevărat, doar eu însumi, adânc în mine, unde rana se vindecă, lăsând în urmă cicatricile propriei mele lupte.
Însă au fost şi multe aspecte din fiecare poveste în parte pe care nu le-am trăit, dar am încercat să le înţeleg. Femeie fiind, am ajuns la un moment în care mi-am spus că eu nu aş putea să gândesc aşa în astfel de clipe pe care unul dintre personaje le-a experimentat, dar era doar un moment de judecată proastă ce îmi întuneca inima din cauza suferinţei pe care personajele o trăiau.
Dacă ar fi să aleg care mi-am plăcut cel mai mult din cele zece proze, ar fi foarte greu deoarece mi se pare aproape imposibil să alegi care iubire este mai bună sau care durere este mai uşor de suportat. Deoarece nu e posibil aşa ceva, nu există iubire dreapta, dragoste oficială, suferinţă acceptată sau durere nedureroasă.
Dragostea este infinită, poate lua mai multe forme, se poate metamorfoza în ceva atât de comun sau atât de incredibil şi se mulează după învelișul nostru, al oamenilor. Fiecare simte, trăiește unic şi inedit totul.
Cu toate acestea, voi alege să vă spun despre trei povestiri care mi-au captat atenția într-un mod aparte, ”Soțul Verei” este prima care m-a zdrucinat intens deoarece a fost vorba despre o dragoste necondiționată, infinită și pentru care fiecare respirație și secundă conta. Chiar dacă povestea lor de dragoste s-a încheiat tragic, am fost impresionată de dăruirea și devotamentul fiecăruia dintre personaje în parte pentru cel iubit, până în ultima clipă.
Am încercat din răsputeri să culeg câteva citate, însă dacă ar fi să aleg un citat, ar fi o întreagă povestire: ”Până când mă voi vindeca de tine”. Această proză m-a înăbușit cu o multitudine de sentimente, încât la finalul ei m-am intrebat ce am citit cu adevărat. A fost nevoie de o a două lectură pentru a putea înțelege fiecare cuvânt în parte, felul cum se legau și formau propoziții, fără să mă năpădească sentimentele. Am simțit că în această povestire, autoarea a depus ce a fost mai devastator și pur în ea, a descris cu o forță de netăgăduit, infiltrându-ma astfel adânc și trăind în locul personajului.
”Dresaj de fluturi” este ultima povestire din carte și cea care mi-a adus un zâmbet pe buze. Un zâmbet ce îl au femeile puternice care au trecut prin propriile lupte și au supravietuit. Au supraviețuit pentru a spune povestea, pentru a deveni femeile ce deja existau înăuntrul lor, o femeie ce a a dat totul într-o dragoste, a dat totul în durerea ce a invadat-o în urma stăvăliri iubirii, a dat totul pentru a-și vedea proprii fluturi maturizându-se, odata cu cicatricile pe care ajungi să le porți cu mândrie.
Corina Ozon a scris o carte pentru suflet, a scris cu o delicatețe răvășitoare, spunând lucrurile pe numele lor real. În timp ce parcurgeți cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, poveste cu poveste, veți simți sentimente vechi ce v-au cuprins cândva sufletul, emoții actuale ce nu vor să se mai desprindă de săraca voastră inimă, iar la final veți percepe ceva nou, dar totuși adânc în ființă, ceva ce a fost de mai mult timp în voi, dar care doar acum răsare. O Ea ce a fost în fiecare povestire în parte și care va continua să mai trăiască altele care vor urma.
A fost o onoare și un privilegiu să citesc această carte într-o perioadă în care am avut o nevoie avidă de a citi o astfel de carte.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!

Povestiri despre inimi ce se frâng pe zi și se vindecă în timp. ”Până când mă voi vindeca de tine” de Corina Ozon - Recenzie

Read More

 
Cartea ”Cronica unei despărțiri” poate fi comandată de AICI

Se zice că nu există om care să nu fi suferit la un moment dat din iubire, care să nu fi simțit că își pierde o bucată din inimă odată cu plecarea persoanei iubite de lângă el, să nu se fi înecat în lacrimi și dor, în speranțe sfârtecate și dezamăgiri, să nu își fi avut sufletul călcat în picioare de cel cărui i-a dedicat întregul univers, după o despărțire nedreaptă. Ei bine, eu recunosc că fac parte din acea categorie infimă de oameni norocoși și binecuvântați care nu a trecut prin toate chinurile menționate mai sus. La mine prima dragoste a rămas și ultima, suntem împreună, împliniți, de mulți ani, și cred cu îndârjire în ideea de ”suflete pereche” , în acea șansă incredibilă de a găsi un om cu care să te completezi din toate punctele de vedere, cu care să te înțelegi doar din simple priviri, care să îți citească inima ca pe o carte deschisă. Deși viața nu m-a pus niciodată în fața hăului întunecat și periculos pe care îndepărtarea de cel iubit îl creează, asta nu înseamnă că sunt absurdă și susțin că nu am avut și noi parte de ciocniri, certuri, mici furtuni, pentru că ele ne întăresc, ne fac să rezonăm unul cu celălalt, să ne cunoaștem micii demoni interiori pe care inevitabil fiecare persoană îi are.
Și atunci cum ne poți vorbi tocmai tu de o carte care relatează o despărțire, veți gândi. Așa bine și frumos, pentru că asta tindem să atingem atunci când citim cărți, să experimentăm trăiri noi și care până atunci au fost poate străine de noi, să trecem prin niște momente inedite, să rezonăm cu situații cu care nu ne-am confruntat până acum. Să trăim și altfel, chiar dacă pentru un timp limitat, până când ajungem la ultima pagină. 
Așa cum însăși titlul ne indică de la bun început, romanul ”Cronica unei despărțiri cuprinde o înregistrare cronologică a evenimentelor exterioare și mai ales interioare prin care o tânără de șaptesprezece ani trece odată cu despărțirea de prima ei iubire, Alex. Ea, așa cum încă din incipit ne dezvăluie, nu a fost niciodată în stare să scrie în momentele de extaz sufletesc și de fericire nemărginită, dar acum când lumea ei începe să se destrame, când durerea o înghesuie din toate direcțiile ca un spațiu irespirabil, începe să țină un jurnal în care să își consemneze conștiincios și pas cu pas toate transformările care au loc în inima ei. Tânăra poate simte că, odată așternute pe hârtie, tot zbuciumul și deznădejdea ce le simte îi vor mai elibera sufletul, și nu va mai purta doar ea povara acelor luni întunecate.
Alex este tânărul frumos și popular, iar ea tipul fetei cuminți și invizibile. Până când el o vede, și întreaga ei lume se schimbă complet. Cu toate că inițial personajul lui mi-a atras atenția și mi s-a părut unul fascinant, după despărțirea lor, treptat am asistat la degradarea acestuia ca om, la transformarea lui într-o persoană imatură, fără coloană vertebrală, care calcă în picioare o iubire sinceră și se joacă cu sentimentele a două fete. Nu l-am înțeles, nici nu m-am străduit prea tare să o fac, am preferat să pun totul în cârca adolescenței, o vârstă ingrată și în care nu ne regăsim eul. Asta nu înseamnă că din cauza asta i-am acordat circumstanțe atenuante vreo clipă, pentru că  în final am rămas cu un gust amar și cu convingerea de neclintit că are un caracter deplorabil și că e un om de nimic. Totuși, nu am cum să nu subliniez că decăderea lui e decăderea ambilor, că s-au tras unul pe altul în jos, pentru că el poate nu ar fi ajuns chiar așa de rău dacă fata fără nume nu i-ar fi permis asta, dacă nu i-ar fi acordat atâtea șanse ci i-ar fi întors spatele pentru totdeauna cum merita.
Nici motivul separării celor doi nu e clar și nici logic. Totul se termină dintr-o copilărie, din lipsa de comunicare, din cauza tăcerii și a alegerii să nu spui ce te doare și când, de a-ți face cunoscute trăirile. Poate de aceea, eroina fără nume nu reușește să se desprindă de această relație toxică și să spună stop înainte de a permite să fie umilită și desconsiderată ca femeie și ca om. Stările ei oscilează de la dezorientare, deznădejde, durere, încăpățânare, insistență, la reproș, dezamăgire, încântare. Încearcă să își găsească alinarea în brațele altora și se minte de multe ori pe sine, și pe noi, cititorii, că s-a vindecat, ca apoi să ajungă iar în același punct critic, la picioarele lui Alex. Acum îl urăște sau îi este indiferent, ca în secunda următoare să îl sune, să meargă la el și să îi accepte mizeriile, resturile de sentimente pe care i le aruncă. Am avut pe parcursul lecturii impulsul de a o scutura câteodată, de a încerca să îi deschid ochii, de a o face să renunțe la copilării, dar apoi mi-am amintit cât de absurdă și de neînțeles eram și eu la șaptesprezece ani. Nu cred că durerea unei despărțiri vine în cantități exacte în funcție de vârstă, însă atunci când ești matur ai tendința de a gestiona altfel lucrurile și a cântări mai bine cât de mult alegi să te distrugi, și cred că aici și tinerețea și lipsa experienței are un cuvânt greu de spus.
Cred că aceste cărți care izvorăsc din experiențele scriitorului, care sunt pătate de durerea și neîmplinirea acestuia dintr-o anumită perioadă, fiindcă el alege să se arate vulnerabil în fața cititorului, să își dezvăluie sufletul fărâmițat în fața acestuia, sunt infinit mai sincere și merită aprecieri uriașe, deoarece e nevoie de o tonă de curaj să îți expui sentimentele unor necunoscuți, să speri că te vor înțelege, dar și să fii pregătit totodată atunci când unii te vor judeca. Să nu credeți că romanul se pliază conștiincios pe realitate, pe ce s-a întâmplat cu adevărat, nu cred asta. Dar e vizibil că mare parte din el a luat ființă din emoții reale ale Andreei, cu toate că apoi el a trecut prin firești modificări și stilizări.
Lectura e una lejeră, stilul curat, nu e greoi sau încărcat, doar presărat cu anumite concluzii sau gânduri impresionante, genul acela de fragmente sau citate care te fac să scotocești imediat după un carnețel ca să ți le notezi, și cu scrisori pentru Alex pe care tânăra nu i le trimite niciodată. Nici nu am simțit sincer cum s-au scurs orele în compania lui. Mărturisesc că ce a cântărit mai mult la aprecierea mea au fost acele pasaje de meditație, că acțiunea nu a fost neapărat pe placul meu, dar cred că dacă ești mai tânăr, adolescent mai ales, când îl citești vezi cu alți ochi și desfășurarea evenimentelor.
Eu nu m-am putut pune în locul eroinei din ”Cronica unei despărțiri”, uneori nu i-am putut înțelege înverșunarea nefondată de a lupta pentru un băiat care nu merita asta, dar asta nu înseamnă că am pus-o la perete, pentru că fiecare acționează diferit, mai ales când îl ghidează o inimă frântă care însă se zbate să recupereze tot ce a pierdut. Mă bucur așadar că autoarea mi-a oferit șansa de a-i pătrunde în suflet, de a-i citi romanul de debut, deoarece am putut astfel afla și vedea ce se petrece în interiorul unui om atunci când trece prin clipe chinuitoare.  De asemenea, am crezul că, cu cât suferința e mai înțepătoare și te mistuie, te arde adânc, cu atât ai șansa să renaști apoi ca pasărea Phoenix, un alt om, mai puternic și frumos, mai capabil și invincibil.
Recomand această carte sufletelor rătăcite, inimilor care hoinăresc fără nicio direcție în bătaia vântului după o despărțire, pentru că vă veți găsi cu ușurință un corespondent în personajul principal și poate, privind prin ochii ei, veți înțelege cu adevărat că nu mai e cazul să zgârii până la sângerare sau să te agăți ca o umbră de o ușă care a fost închisă și nu se va mai deschide niciodată. Și, mai ales dacă sunteți adolescenți sau pur și simplu vă luptați cu pierderea primei iubiri, citiți-o, căci veți avea impresia că a fost scrisă de și pentru voi, și, poate astfel, veți reuși să vă vindecați mai ușor și să mergeți mai departe. 

”Întotdeauna mi-a fost greu să scriu în momente de fericire. N-am putut să alcătuiesc nici scrisori de dragoste pe care să i le strecor în buzunarul de la geacă, nici bilețele dulci pe care să le lipesc dimineața de frigider. Până astăzi n-am ținut un jurnal. Mi se părea că, odată așternute pe hârtie, toate teiubescurile și momentele garnisite cu zâmbete își pierd valoarea și devin simple cuvinte. Poate c-a avut dreptate acela care a spus că despre iubire nu se scrie cu stiloul, pe foi, ci cu vârful degetelor pe spatele dezgolit al omului la care ți-e inima.
”Aproape că nu-mi răspundea la reproșuri, dar după fiecare dispută îl surprindeam gândindu-se la ce ar fi putut să-mi spună. Acumula straturi peste straturi de resentimente. Eu izbucneam des, mă enervam peste măsură și uitam repede. El mă privea curios, nu știa cum să-mi răspundă și nu uita niciodată.” 
”Dacă ar fi să mă întrebe cineva, vreodată, de ce iubesc, i-aș răspunde: Pentru că eu văd în omul ăsta ceea ce tu ești incapabil să vezi!”
Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulțumesc frumos!

Biografia unei iubiri distructive. ”Cronica unei despărțiri” de Andreea Chiuaru - Recenzie

Read More

luni, august 08, 2016

Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

Poveştile pline de culoare şi farmec ale mamei despre Rusia şi călătoria ei acolo m-au fascinat de mică şi m-au făcut să percep această ţară ca pe un tărâm magic. Sorbeam cu nesaţ cuvintele ei iar ochii mei de copil hoinăreau fascinaţi pe străzile Sankt Petersburgului odată cu amintirile ei, rămâneau încremeniţi la frumuseţea Palatelor de Iarnă şi de Vară, se plimbau pe Neva, vizitau Moscova şi Piaţa Roşie, se îmbătau cu frumuseţea unor locuri vii şi parcă de neatins. Am citit cu drag cititori ruşi şi în general orice carte care are acţiunea plasată acolo îmi face cu ochiul instantaneu. Astfel s-a întâmplat şi cu noul titlu al colecţiei Leda Edge, „Jocul Coroanei” de Evelyn Skye; de când am aflat că personajele principale se numesc Vika Andeieva şi Nikolai Karimov şi că romanul e un fantasy care se petrece într-o Rusie alternativă, mi-am spus că trebuie să îl citesc cât mai repede cu putinţă.
În „Jocul Coroanei”, veţi porni pe urmele a doi magi, Vika şi Nikolai, care de mici au fost antrenaţi şi magia le-a fost şlefuită de mentorii lor; în cazul fetei, de tatăl ei, Serghei, iar în al lui, de Galina. Aceste pregătiri şi lecţii dificile au un scop precis şi clar determinat, acela de a-l face pe unul dintre cei doi să devină într-o zi Magul Imperial al Ţarului, cel care îl va ajuta pe acesta în jocurile politice şi în eventualele războaie, dacă va fi necesar.
Doar un singur Mag Imperial poate exista, care să aibă acces şi să absoarbă toată magia Rusiei. De aceea, în rarele cazuri când doi magi se nasc în aceeaşi perioadă, se iniţiază un Joc al Coroanei, în care fiecare dintre cei doi trebuie să îşi demonstreze abilităţile şi aşii din mânecă, pentru a-l impresiona pe Ţar şi a câştiga. Pe cel care pierde îl aşteaptă iminenta moarte.
Ideea de la care Evelyn Skye porneşte în acest roman este realmente una care te intrigă şi îţi trezeşte involuntar curiozitatea. Descrierea cărţii m-a dus cu gândul la „Circul Nopţii” de Erin Morgenstern şi la trilogia „Grisha” de Leigh Bardugo, cărţi pe care le-am devorat şi adorat, care mi s-au părut uimitoare şi unice. Jocul Coroanei mi s-a părut o combinaţie care, deşi inspirată, nu se ridică la valoarea celor două. Nu mă înţelegeţi greşit, nu judec această tendinţă de a împrumuta mici elemente din romanele anterior menţionate, dacă în final rezultatul e unul net superior lor. Însă aici nu mi s-a părut aşa.
Romanul l-am simţit mai mult ca fiind unul de stare, care te învăluie fără să simţi în vraja sa şi te trage spre locul acţiunii, te face să cunoşti Rusia şi să o îndrăgeşti, te familiarizează cu locurile de acolo, cu oamenii şi comportamentul lor, cu mâncarea, băutura, atmosfera. Totul e palpabil, autentic şi zugrăvit cu precizie şi talent, autoarea folosindu-se de propriile amintiri de când a vizitat această ţară. Totuşi, această tendinţă de a insista asupra unor descrieri sau detalii fac cartea nu atât de interactivă uneori, iar alteori am avut senzaţia că atunci când erau mai importante de subliniat şi evidenţiat anumite momente sau de zugrăvit anumite stări ale personajelor, cuvintele au lipsit cu desăvârşire. Mi-aş fi dorit să existe un echilibru, o atenţie sporită acordată evenimentelor mai importante, sau o sporire a rolurilor unor personaje secundare promiţătoare, cum ar fi Iuliana de exemplu, fiica Ţarului, care are un caracter puternic şi cred că merita să fie mai mult prezentă între paginile cărţii.
Dacă vă aşteptaţi la lupte acerbe şi dure între doi magi necruţători şi avizi după putere şi după câştig, veţi fi dezamăgiţi. Rundele care se dau între ei nu te şochează, sau te ţin în priză, îţi fac inima să o ia la galop, din contră, te fac să meditezi la imensitatea magiei Vikăi şi a lui Nikolai, la lucrurile minunate şi sublime pe care cei doi le pot crea, la cum manipulează natura, materia, cum pot modifica spaţiul înconjurător, sau crea lucruri uimitoare din nimic. El debordează de creativitate şi are o imaginaţie uluitoare, iar magia ei e ca un foc arzător, gata să mistuie orice, e puternică şi te zguduie.
Cei doi se completează într-un mod uluitor, ca două părticele din acelaşi tot unitar, împreună sunt infinit mai puternici, mai frumoşi. Ca cititor, e greu să fii părtinitor şi să ţii cu unul sau cu altul; simplul gând că cel care va pierde, va muri, e unul chinuitor, iar dorinţa ca ambii să răzbească cumva, în final, acestui joc neîndurător, e inevitabilă. Cu toate acestea, povestea de iubire care se înfiripă între ei nu mi s-a părut suficient de credibilă şi de emoţionantă, cum mi-am dorit.
Cartea mi-a plăcut într-o oarecare măsură, dar aveam aşteptări mult mai mari. Nu pot afirma cu precizie ce nu a funcţionat pentru mine; în definitiv, cred că e pur o chestiune de gust. Dacă stau să iau elementele cărţii fragmentar, pe bucăţi, nu pot spune că nu au fost multe bune, însă cred că a lipsit mai multă iscusinţă la îmbinarea lor, şi nu a fost inspirată nici apelarea la atât de uzualele clişee din romanele pentru adolescenţi ca dragostea la prima vedere sau triunghiul amoros. Din ce am văzut, acesta este romanul de debut al autoarei, şi o anumită stângăcie în scris e notabilă pe alocuri, însă e foarte posbil ca în volumul următor lucrurile să stea mult mai bine.
Jocul Coroanei e un fantasy fermecător pentru adolescenţi, care promite să vă poarte pe tărâmul Rusiei şi să vă facă cunoştinţă cu cele mai surprinzătoare puteri pe care doi magi tineri şi frumoşi le deţin. Paradoxul e că lupta cu adevărat dură şi necruţătoare nu se dă în cadrul Jocului, între cei doi, Vika şi Nikolai, ci în interiorul lor, în sufletele acestora, din cauza trăirilor pe care le experimentează în cadrul circumstanţelor cruciale în care sunt aruncaţi.

„Nikolai închise ochii şi îi simţi furnicăturile pe piele, aidoma unei ploi fine sau a unei pulberi de zăpadă. Farmecele ei pulsau în pământul de sub ghetele lui. Şi îi simţea mirosul în vânt, parfumul de caprifoi amestecat cu scorţişoară, aceeaşi aromă din părul Vikăi în timp ce dansau. Din nou simţi că îi era cald şi frig, se simţi găsit şi pierdut, aşa cum se simţise când o ţinuse în braţe la bal.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda (colecţia Edge).

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie..„Jocul Coroanei” de Evelyn Skye – Recenzie

Read More